Alb si rece, doua caracteristici ale lumii in care traiesc acum. Nu, nu este neantul, insa sunt undeva pe aproape, o mare de pamanturi si oameni necunoscuti mi se astern in fata. Cum am propria mea bula de autoprotectie, pot sa pasesc oricum si oriunde si tot nu interactionam, facem doar parte din doua lumi diferite. Eu sunt altfel, asta am tot auzit-o vreme de o viata de la cei din jurul meu, oameni care ma cunosc de o zi sau dintotdeauna, sunt calda intr-o lume rece. Sunt cu zambetul pe buze intr-un peisaj anost populat de oameni care au uitat sa simta, sa zambeasca sau sa se bucure de cele mai mici detalii din vietile lor. Pasesc singura si increzatoare pe aleile goale, inghetate si impodobite cu un strat de zapada care imi trosneste fericita sub talpi. Pana si zapada si elementele neinsufletite sunt vii aici, probabil doar pentru a compensa lipsa de simtire a celor care traiesc. Doar pentru ca ocupi un spatiu fizic nu inseamna neaparat ca traiesti, asta am invatat eu aici!
Imi fac rondul in fiecare zi, absorb tot ce pot prin porii insetati de cunoastere. Descopar mereu ceva nou, insa nicodata mai multa simtire, mai multe sentimente, mai multa dedicare. Toti sunt cumva plecati din propriile lor corpuri, pe care le manuiesc doar cu puterea gandului probabil, prin ceva mecanism sofisticat pe care noi, astialalti, nu il cunoastem. Noi inca coabitam cu noi insine in corpuri calde, vii, care simt si traiesc, gusta si se dezgusta, se bucura si se intristeaza in functie de ce ne rezerva hazardul. Pentru ceilalti viata are mereu acelasi curs bine stabilit dinainte, ei stiu cu 6 luni inainte ce vor face intr-o data specifica, ce vor manca la o anumita masa, la ce ora le va suna ceasul desteptator sau in ce camasa se vor imbraca pentru intalnirea x cu persoana y. Ordine? Organizare? Mecanism? Anost? Cred ca pana la urma prefer micul meu univers haotic, cel in care fiecare secunda noua imi aduce ceva neasteptat, in care ma simt ca si cum as trai intr-un joc video. Si trec de la un nivel la altul, acumulez puncte si mereu, la fiecare nivel ma intalnesc cu marele sef (the big boss), un fel de suma a sefilor mici, care imi pune la incercare in cel mai serios mod calitatile si dexteritatea. Iar bucurie mai mare ca trecerea la alt nivel nici ca iti imaginezi, chiar daca este poate pentru o scurta perioada.
Universul meu este populat probabil cu persoane similare mie, care doresc sa isi extinda limitele, sa se cunoasca pe ei insisi si pe cei din jur, sa contribuie cu ceva la toata aceasta ecuatie cu nume simplu: viata!
Cum sa oferi un zambet sincer si din toata inima si sa primesti o privire in pamant, o forma neclara de rusine combinata cu lipsa de dorinta de a interactiona? De ce sa barezi tot ce te face sa te simti prezent si viu, si sa te ascunzi in virtual, in telefonul din mana cu bateria descarcata deja? Cand acel copil vesel si sincer, pe care il tii de mana, ma priveste cu drag si ne jucam un joc inteles de toata varstele si natiile, cand se ascunde fericit dupa scaunul din tren, apoi apare iar in hohote de ras, cu gura pana la urechi, ii tragi brusc de manuta si ii faci observatii, sa nu se mai joace cu domnisoara din fata?! Sa continui, nu are sens, ati prins ideea.
Eu una, voi continua sa zambesc si sa ii salut pe cei care imi ies in cale, pe aceste alei inghetate si uitate de soare. Voi pasi hotarata si insetata sa vad ce are sa imi rezerve urmatorul nivel din joc, voi acumula puncte de calitate, muncite si simtite si cu fiecare zambet timid cules, cu fiecare Hej hej soptit, cu fiecare stralucire de ochi cucerit, voi fi tot mai vie…
Sunt un om cu sufletul cald, intr-un sloi de gheata!
extaz contemporan - contemporary ecstasy 