extaz contemporan

Ca orice poveste cu final fericit, deloc previzibil, aparatul si-a regasit stapana (printesa ar fi varianta soap-opera) sau…viceversa:)

Imi vine sa rad cand ma gandesc ce disperare ma cuprinsese in momentul in care am constientizat ca imi lipseste, ca nu l-am mai vazut de ceva vreme, ca sunt sanse mari sa nu mai pot fotografia nimic pentru o perioada destul de indelungata. Trist. Da, deja eram depresiva. Dar e bine sa revin asupra ideii: eram. Nu mai sunt. Toate acestea au fost posibile evident printr-o intamplare “intamplatoare”, iar daca un singur element ar fi lipsit din inlantuire se prea poate ca si acum eram fara el.

Unde era:))? Buna intrebare. Raspunsul imi provoaca si acum hohote de ras si ma face sa ma gandesc ce ciudati si interesanti sunt oamenii [ca sa nu ma pun doar pe mine in lumina reflectoarelor]. Cautam ceva cu atata ardoare incat nu ne gandim la toate posibilitatile, ne mentinem la suprafata spunandu-ne mereu ca am facut tot ce se putea, ca am cautat pretutindeni, ca am dat totul, dar nu vedem realitatea. Zambesc acum deoarece mi-e usor; acum cateva zile mi se parea imposibil si deja cautam pe site-uri un substitut pentru Canon-ul meu:). Aparatul zacea intr-o fructiera de sticla mata, de culoarea smaraldului, pe masa din bucatarie, fiind acoperit de o multitudine de fructe si de felurite seminte (fistic, migdale, alune). Cine ar fi crezut ca e acolo? Si mai ales cine l-a pus acolo si l-a acoperit cu atata maiestrie? Work of art. Probabil ca si daca as fi avut un Grivei [cutzu] si ar fi avut un os pe care sa il ascunda, ar fi ales aceeasi locatie:)).

Cum l-am gasit?:) Si mai comic. Cautam un Dulcolax:D. Asa ca am gasit aparatul, dar Dulcolax-ul ba!!!:)) ahhhh, era si unu si ceva noaptea:)

Stapana si-a regasit aparatul si vor trai fericiti, vor fotografia tot ce atrage atentia ochiului carcotas, pana cand un altul mai bun, mai performant ii va lua locul.

The end:)

Protagonistii:

el

Eu