Mirosul de tămâie îmbibat în piele,
Sentimentul de catedrală ancestrală
Răspândit în intimitatea dintre noi,
Îmi dau senzația visării timpurii.
Am ațipit crezând că toate sunt frumoase,
Cuprinsă fiind de o idee purpurie.
Nu timpul mi-a zâmbit în acea zi,
Ci gura ta îmbălsămată de o floare.
Un gust de sobru și curat,
Cu tente de timiditate excesivă,
Mi-a arătat lumina altor ochi,
Universul sacru al unui om plecat.
Am înțeles că totul se pierde într-o schemă,
O încâlceală pură de ură și iubire,
Un joc mut, mutat în mat.
Șah mat!
Cluj-Napoca, 4 februarie 2012
